O ALTĂ FAŢĂ A ARMATEI LA ROMÂNI

Zilele trecute am văzut pe „net” un filmuleţ cu titlul „Batalionul disciplinar”. Evident că prezenta realitatea cu care s-a confruntat un grup de tineri militari care încălcaseră sub diferite forme legea şi care s-au prezentat pentru a-şi ispăşi pedeapsa într-o astfel de unitate, aflată la „capăt de lume”. În rolul prinipal actorul A.Vasilescu îl interpreta pe comandantul „şerpăriei”, cpt. care se lăuda cu mărimea „sculei” şi cu folosirea ei „pe toţi”. Ţinuta, limbajul şi duritatea gesturilor aduceau cu imaginea ofiţerului american aflat undeva între El Dorado şi Guantanamo. Lipseau celulele din gratii de sărmă. Dar atmosfera creată te trăgea de mînă să observi kitsch-ul. Era o realitate tratată ca multe altele din păcate, în băşcălie, româneşte.

Şi mi-am amintit de o întâmplare petrecută în anii 74-75 într-o unitate cu acelaşi specific aflată undeva în regiunea Făgăraşului. Se desfăşura o aplicaţie în zonă. Eram instalaţi în unitate în apropierea clădirii gen baracă în care erau cazaţi militarii cu pricina, împreună cu comandanţii lor-un cpt. şi un lt. care aveau acolo încăperi separate. Le-am observat programul zilnic pe durata a 2-3 săptămîni, fiind curiosi despre ce auzisem despre inadaptabilitatea lor şi problemele grave pe care le provocau. Am descoperit nişte oameni-militari normali. Desfăşurau numai activităţi agricole la câmp (săpat, cosit, irigat ş.a.). Se gospodăreau singuri şi aveau mare grijă de ţinuta şi aspectul lor fizic: începeau dimineaţa cu înviorare şi exerciţii fizice serioase şi continuau după venirea de la câmp, până seara, cu activităţi sportive şi recreative. Ascultau multă muzică bună (operă, uşoară şi populară), unii aveau preocupări în domeniul artei (sculptură în lemn, grafică) iar unul din ei se îngrijea de viaţa unui corb pe care îl dresase şi hrănise până la dimensiunile unui cocoş.

Cel mai mult ne-a impresionat relaţia dintre militari şi cpt. Se înţelegeau din priviri şi gesturi şi manifestau un respect reciproc, tacit, izvorât din faptul că ambele „părţi” înţelegeau că sunt condamnate să trăiască împreună o anumită perioadă de timp. Aproape zilnic militarii îi spălau şi călcau ţinuta astfel că apărea în fiecare dimineaţă ca scos din cutie. O întâmplare petrecută într-o dimineaţă ne-a şocat pe toţi. După o noapte cu ploaie şi ceaţă aşteptam un control de la minister şi ca de obicei în asemenea situaţii totul strălucea de curăţenie iar personalul, în repaus, aştepta semnalul de adunare. La un moment dat, plasele de mascare de pe gardul de sârmă ghimpată care împrejmuia unitatea au început să se mişte violent, iar la limita a doua dintre ele s-a făcut o crăpătură, prin care câţiva militari s-au chinuit ceva timp să introducă o persoană pe care o ţineau de umeri şi o târau ca pe o targă. Era cpt. lor care participase toată noaptea la o nuntă în comună, se cherchelise straşnic şi fusese purtat pe braţe, pe drumuri ocolite, cale de vreo 2 km. până la unitate. Au defilat prin faţa noastră, doi dintre ei târând-ul în aceaşi poziţie iar alţi doi cărîndu-i o parte din hainele pline de noroi. Am privit cu toţi şocaţi imaginea ce se derula în faţa noastră. Nimeni nu a fost în stare să scoată un cuvânt sau să facă o observaţie. Cpt.-ul a fost apoi spălat şi culcat, ca şi ţinuta lui, care a fost spălată, uscată şi călcată.
Cert este că în aceaşi zi la ora prînzului cpt. a apărut ca scos din cutie, iar atitudinea lui şi a militarilor era reciproc înţelegătoare, sigur compensatorie, generată de resorturi numai de ei ştiute.
Tind să cred că înainte de 89, în majoritatea unităţile de acest tip lucrurile s-au petrecut identic, iar „realitatea” prezentată în film, dacă a existat, a fost cu siguranţă o excepţie.

Bucureşti, 2009